Acum vreo patru decenii, odată cu admiterea la facultate, m-am mutat la Bucureşti, în casa tatălui meu. Era o casă frumoasă, la curte, situată între bulevardele Mărăşeşti, Cantemir şi Calea Şerban Vodă, Valerian Prescurea îi zicea, la nici zece minute de mers pe jos până la Piaţa Unirii (pe care am apucat-o şi sub denumirea de Piaţa Naţiunii).
Camera tatei era dominată de un birou superb, sculptat şi învelit în piele, pe care, într-o ordine de neclintit, stăteau obiecte de-o rafinată frumuseţe, dând însă, pe de altă parte, şi senzaţie aparte de bărbăţie: o călimară uriaşă, din bronz şi sidef, felurite recipiente, de argint, pentru stilouri mari, tocuri vechi şi pixuri de firmă, primite cadou de la prietenii întorşi din călătorii în străinătate, nişte fotografii în rame argintate, cu amici de tinereţe (care i-au rămas aproape până la sfârşitul vieţii sale ori a lor), în mare majoritate oameni de fotbal – Valentin Stănescu, Bazil Marian, Gică Popescu, naşul meu de botez, fostul preşedinte al FRF, internaţional şi antrenor la CCA, Ştefan Covaci, Gheorghe Ola, Cornel Drăguşin, Gh. Constantin, Em. Jenei, Cristian Ţopescu – sau artişti de estradă, cei mai mulţi dintre ei uitaţi astăzi – Sergiu Malagamba, Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Feddy Arie, Rodion Hodovanschi, Mia Braia.
Deasupra biroului veghea o pendulă masivă şi severă, glăsuind grav şi melodios, la fiecare jumătate de oră. În sertarele biroului stăteau, atent orânduite, bloc-notesuri, registre, agende şi mape de corespondenţă. Serviciul de ceai, din porţelan chinezesc, alcătuit din piese incredibil de uşoare în comparaţie cu masivitatea lor aparentă, ocupa un colţ anume (cel din stânga), pe celălalt stând telefonul de ebonită, cu o agendă mereu împrospătată alături.
Am locuit acolo vreme de patru ani şi tata mi-a îngăduit să lucrez, de câte ori am avut nevoie, la acel birou care nu-mi transmitea – ca lui – emoţii, ci mai curând mă intimida, prin sobrietate, eleganţă şi rigoare a poziţionării fiecărui obiect, oricât de mic. Am stat deseori în faţa lui, dar niciodată n-am reuşit să realizez ceva important acolo.
Viaţa m-a purtat, apoi, să locuiesc prin multe case. În fiecare dintre ele mi-am propus alcătuirea unui colţ după rigurosul model patern. Am eşuat de fiecare dată. Nu mă simţeam bine aşezându-mă să lucrez, ceva mă stingherea, parcă nici nu eram acasă la mine, ci într-o locuinţă străină, de unde mă pregăteam în permanenţă să plec foarte repede. Indiferent de mobila aleasă, de compoziţia întregii odăi, birourile m-au respins, până nu de mult. (Abia am început să mă deprind, cu multă greutate, să zăbovesc la cel de acasă; procesul de acomodare deplină este, însă, abia în curs.
Surpriza cea mare a apărut atunci când, brusc, m-am simţit îndrăgostit de biroul pe care-l am la serviciu. Redacţia în care lucrez este situată într-o vilă cu două etaje, dintr-o zonă liniştită a Bucureştilor, nu departe de casa mea. E un birou mare din cale-afară, de fapt o alcătuire în care sunt dispuse trei birouri obişnuite, aşezate în careu şi completate de două colţare. Pe unul dintre ele se află calculatorul, telefonul fix, de ultimă generaţie, şi o fotografie înrămată în care o am alături pe Mirela, bucuroşi de o sărbătoare în familie. În dreapta, pe un alt corp de mobilier, cu sertare, am mapele de hârtii curente şi încă o fotografie din care zâmbesc Mirela şi Silvana, fericite că ultima, îmbrăcată în togă, absolvise Medicina clujeană.
Masa de lucru propriu-zisă e acoperită de unelte de scris, aşezate în creaţii de sticlă şi metal imaginate şi lucrate de artistul sibian Ion Tămâian, de agende şi varii îmbinări de hârtie.
În sfârşit, cea de-a treia masă are pe ea serviciul de ceai şi termosul care, la fiecare apăsare, aruncă în cana mare, galbenă, jetul de apă fierbinte, de-a lungul întregii zile. Alte scrumire, care de care mai ciudate, un ceas care indică nu doar ora, ci şi temperatura şi presiunea atmosferică, casetele cu cărţi de vizită, agrafe şi câteva bizare închizători, alături de telefoanele mobile în veşnică aşteptare.
Aici, doar aici pot lucra în voie. Biroul meu, sentimentalul, a adunat, în orânduirea sa, şi amintirile din odaia tatei, dar şi frânturi din neîmplinirile unei întregi vieţi în care mi-am tot visat să fiu stăpânul unui loc în stare să mă îndemne la creaţie, să-mi stimuleze pofta de muncă şi să mă primească mereu binevoitor.
Mi se-ntâmplă, aici, numai lucruri plăcute în ultima perioadă. N-am dorit şi nici n-aş fi putut, de-atâta drag, să-l părăsesc în momentul în care am fost numit redactor şef şi mi s-a oferit o altă încăpere şi un alt birou – mai aproape, mi s-a sugerat, de pretenţiile unui conducător de instituţie. Am rămas în fostul meu birou, singurul privilegiu al funcţiei fiind accesul pe un balcon, închis şi încălzit, unde, în jurul unei mese de şedinţă, mă întâlnesc, zilnic aproape, cu apropiaţii colaboratori, la un ceai verde şi o ţigară de foi.
Pot citi aici, ceea ce este absolut minunat. Am terminat, deunăzi, „Jurnalul unui bătrân nebun”, ultima carte a unui rafinat scriitor japonez de imensă notorietate, Junichiro Tanizaki, scrisă cu seninătate la adâncă senectute, atunci când moartea era mai mult decât o posibilitate, chiar dacă foarte apropaită. Roman al unei lucidităţi cutremurătoare, dar şi al spaimei şi al unei ultime iubiri ascunse.
Tot aici îmi ascult ultimele CD-uri, cu muzică rusească ori cu concertele de virtuozitate, pentru pian şi orchestră, ale lui Telemann, citesc ziarele apărute în toate colţurile ţării şi scriu ori îmi organizez cărţile deja aşternute.
N-am crezut niciodată că un birou care ţi-e drag poate însemna atât pentru un om. Mi se pare acum atât de important, încât parcă m-a transformat şi continuă să o facă, clipă de clipă. Orice hotărâre pe care o iau aici, în ceea ce mă priveşte, se preschimbă, pe loc, în făptuire temeinică, de neabătut. Reţin perfect tot ceea ce-mi propun, mă bucur de fiecare izbândă pe care cred că am înregistrat-o şi, când plec spre casă, nu uit niciodată să-l mângâi cu o cârpă moale, dezmierdându-l aproape, dornic să-l regăsesc a doua zi ca pe-un prieten ce mi-a desluşit, în fine, sensurile lumii.
În aceste condiţii, acasă doar mă alint. Citesc şi aici, mai ascult muzică şi văd filme (atent selecţionate, astfel încât să nu-mi spun niciodată, după vreunul dintre ele, că mi-am irosit vremea).
Uneori, în câte-un adânc de noapte, când Radio Romantic susură, cum o va face până-n zori, revăd biroul tatei, pe care l-am refuzat atunci când mi-a fost oferit în dar, şi mă-ntreb dacă acum, când am vârsta pe care o avea el atunci, mi-ar fi drag să-l am în odaie. Atunci adorm, cuprins de un sentiment pe care cu greu l-aş putea aduce în cuvinte: umbrele, oricât de iubite, au, totuşi, un parfum în care n-ai cum te regăsi. Doar propria-ţi construcţie poate conta.
P.S. Am regăsit aceste rânduri, scrise în primăvara anului 2007.
