O carte cu şi despre Narcis Coman reprezintă o provocare imensă. Personaj în elita fotbalului românesc dintotdeauna, adulat şi controversat, sărind din C în A, internaţional de succes, apreciat, nu o dată, drept cel mai bun fotbalist al unui an, trecând prin B după ce apărase la Steaua şi Dinamo, coleg cu multe generaţii de monştrii sacrii al gazonului, Narcis trăieşte în târgu-i natal de ani buni, producând pe bandă rulantă portari care-şi găsesc repede locul în echipe din toată ţara, în toate diviziile.
Bonom, cu sufletul cald şi curat, cam însingurat, trăieşte în preajma stadionului care a reprezentat iubirea lui de o viaţă. O viaţă care – cum ar zice Adrian Păunescu – este un roman. Destinul i-a permis să apară în faţa privitorilor de fotbal şi ca înger, şi ca demon.
Angelic pe dinăuntru, Narcis a fost mai curând un demon păzitor la porţi.
Un culegător de păienjeni aciuaţi pe la colţurile barelor între care a stat mulţi ani de-a rândul. Un vrăjitor, un îmblânzitor de baloane curajos până la vămile nebuniei, boem fără egal, nepăsător cu sine, metamorfozându-se brusc şi total odată cu intrarea pe teren.
Fascinant ca om şi admirabil ca sportiv, Narcis Coman merită cunoscut îndeaproape, cu toate nenumăratele sale bune, dar şi cu lumeştile-i rele, la care se sfieşte, parcă, rememorându-le cu parcimonie, ca şi cum n-ar face parte din propria-i poveste. Amintirea se poticneşte uneori, dar periplul prin teritoriul vieţii unui sportiv de unde talent dincolo de firesc constituie experienţa unică chiar şi pentru un bătrân gazetar.
Primul antrenor – Costică Toma
Către sfârşitul toamnei lui 1946, pe 5 noiembrie, vede lumina zilei în casa de pe strada Gheorghe Doja 42, pe colţ, lângă Redresarea (cum se zice fostei alimentare şi cum i se spune şi acum zonei) Narcis Coman. Numele de botez n-a fost premonitoriu. Marele portar nu s-a privit niciodată cu extremă admiraţie, nu s-a îndrăgostit de el însuşi, ba mai curând şi-a fost uneori cel mai înrăit duşman. Şi azi se examinează cu circumspecţie, căutând cu atenţie părţile de bine şi de rău ale vieţii pe care a traversat-o. Elena, mama lui, era casnică, iar tatăl lui, era diriginte de şantier pe insula Cioroiu. Copilăria şi-a petrecut-o oarecum izolat, nepermiţându-i-se să iasă din curte, unde nu-i avea tovarăşi de joacă decât pe Costică Toma (viitor profesor de matematică) şi pe sora acestuia, ambii mai mari decât el. Aşa că Narcis a crescut singuratic, printre maşinuţe şi mingi, în compania unei căţeluşe tare dragi lui – Nera.
Această pornire în viaţă nu putea să nu aibă urmări mai târziu. Pe claustrarea iniţială s-a răzbunat cu vârf şi îndesat în tinereţe, când bunul cel mai de preţ – dincolo de bani sau glorie – i s-a părut libertatea. Chiar excesivă. În privinţa singurătăţii, ea a reverberat prin timp, având corespondent şi astăzi în viaţa lui Narcis. Până şi Nera îşi are, acum, corespondenţă în frumosul câine care-l aşteaptă cu credinţa, în fiecare după amiază, acasă.
A fost dat mai devreme la şcoală pentru că devenise excesiv de nervos deoarece nu era lăsat să se joace cu ceilalţi copii, ajungând să spargă geamuri într-o veselie. Aşa că la şase ani neîmpliniţi a intrat prima oară întro sală de clasă şi s-a aşezat într-o bancă. Şcoala era situată pe strada Vasile Alecsandri, nr. 3 unde mai târziu au funcţionat Şcoala de muzică şi arte, Şcoala populară de arte şi unde, în prezent este restaurantul „Mioriţa”. Directorul şcolii era chiar Petre Toma, tatăl vecinului Costică. Gândul iniţial al părinţilor a fost acela ca Narcis, mult prea mic, să repete clasa I, câştigul fiind specializarea sub stricta supraveghere a unchiului Petre. Învăţătorul Mihalcea, însă l-a citit vreme de patru ani, la fiecare serbare, pe lista premianţilor.
Viitorul portar al naţionalei de fotbal a României a fost un copil ţinut din scurt, dat mai devreme la şcoală, unde, în clasele primare, a fost premiant. Odată cu intrarea la gimnaziu, viaţa sa a luat o altă turnură.
Un băiat înalt se abandonează stadionului
– Spune-mi, Narcis, ce s-a întâmplat după ce ai intrat în şcoala generală, într-a V-a?
– Nimic deosebit, în ceea ce mă priveşte. Azi, rememorând, nu mai ştiu mare lucru despre colegii din primară. S-au răspândit care încotro. Eu n-aveam deloc o viaţă grea pe atunci. Ai mei, neam de comercianţi, aveau posibilităţi. Tata câştiga bine. Doar lapte de cuc n-am băut!
– Dar cu fotbalul? – Jucam pe mai departe în curtea casei. Ţi-am mai spus: primul meu antrenor, de ocazie, a fost Costică Toma, care mi-a devenit şi naş. Fiind mai mic, mă băga în poartă. Eu, de frică, stăteam. Mai veneau acolo şi alţi colegi de-ai lui – Victor Boiangiu sau preotul Manicatide. Încet, încet, interesul meu s-a transferat spre curtea şcolii. Copii mai mulţi, meciuri mai crâncene…
– Tot în poartă? – Tot. N-am jucat niciodată în câmp. Blestemata asta de poartă mi-a fost iubită de mic. Şi până azi, n-am înşelat-o. Pe când eram într-a VI-a, tata m-a luat la el la întreprindere şi am văzut un meci la televizor. Primul din viaţă. Nu-mi amintesc cine cu cine juca, dar am văzut, am administrat şi m-a impresionat cum se aruncau portarii. Am simţit – atunci şi de atunci – o mare dragoste pentru minge şi mi-am dorit întotdeauna să rămână la mine, să nu intre niciodată în poartă. Copilul de atunci a trăit ani de zile în mine şi nu cred că a îmbătrânit, căci de murit, n-a murit sigur, am urât adânc, pătimaş, oricare balon depăşea linia porţii şi eram în stare să fac orice, să-mi rup oasele, să-mi distrug muşchii numai s-o împiedic. Dar mă gândeam (ciudată luciditate la un copil, dar mi-aduc aminte şi azi de ea, ca de-un moment de revelaţie) că nu sunt suficient pregătit.
– Cu şcoala ce făceai? – Mă cam desprinsesem de ea. La timpul acela se introduseseră obligatoriu uniformele în şcoli. Am avut şi eu una, dar, văzându-mă jucând fotbal îmbrăcat cu ea, tata m-a pedepsit. Supărat, am tăiat, de-a lungul dungii, pantalonii cei noi. Revenind la şcoală, mama ştia că învăţ bine. Îi spuneam că am doar 4 şi 5, cum erau notele pe atunci, dar, în realitate, numai de 2 aveam parte. Într-o zi apare mama la şcoală: mândră de bine, îmbrăcată elegant, ce mai, ca un părinte premiant. Când a aflat adevărul, n-a fost mult până să-i vină rău.
– Şi n-ai încasat-o? – Nu, n-am mâncat bătaie niciodată. De certat, da, m-au certat, aşa, vreo zece minute, când mi-au şi interzis să mai merg la fotbal. Dar mie pe-o ureche mi-a intrat şi pe amândouă…
– Ce s-a întâmplat după ce ai tăi au aflat tristul adevăr?
– Chiar a doua zi după acest pocinog a venit la mine un coleg, Lucian Ţone, şi m-a îndemnat să mă înscriu la fotbal, la Voinţa Giurgiu. M-am dus fără să mai stau pe gânduri. Aveam 13 ani şi 1,83 m. Şi semănam tatei, care avea 10 centimetri peste mine. După numai trei zile, într-o duminică, am jucat şi primul meci, în deschiderea seniorilor, cu Olimpia. Ăia erau bine pregătiţi. Antrenor le era Marin Anastasovici. Neau bătut cu 5-1. Cu 20 de minute înainte de final, mă plictisisem de moarte. După partidă a venit la mine nea Marin care, din acea clipă a anului 1959, mi-a devenit primul antrenor adevărat.
– Aşadar, adio curtea casei, a şcolii, maidane…
– Da’ de unde? Jucam, ca şi până atunci, pe Valea lui Gheorghiţă, pe Velodrom… Eram foarte mulţi îndrăgostiţi de băşică: Gică Grozea (cu un an mai mare ca mine), Sandu Cojocaru, Toni Iorga, Marcel Macri, băiat de judecător…
– Mama lui mi-a fost dirigintă în gimnaziu, profesoară de geografie…
– … Şi să nu-l uit pe Ovidiu Ioaniţoaia, foarte tehnic, jucând mereu cu ochelarii la ochi.
Repetentul la prima selecţie
Gândul lui Narcis era doar la fotbal, nici noaptea nu putea dormi de focul lui. Părinţii-i tot spuneau că e joc de vagabonzi, dar nu-i păsa. „Nici naveau ce-mi face! Nu-mi mai ardea nici un pic de şcoală. Unchiu-meu, Petrică Toma, mă trecea clasa. Antrenamentele la care mergeam mi se păreau grele, dar simple, prea simple: stânga – dreapta, tras la poartă. Marin Anastasovici se ocupa foarte mult de mine, mă omora la pregătire. A fost un om minunat, nea Marin. Şi-a petrecut întreaga viaţă printre copii. Şi avea un ochi deosebit. Iar pe atunci erau multe talente în Giurgiu. Era dur cu noi când eram pe teren, dar apoi se comporta ca un părinte. Făceam două ore de antrenament, dar eram lăsaţi să stăm, dacă voiam, în continuare”, rememorează Coman. -Nu e plictisitoare viaţa de portar, nu e stereotipă? -Categoric nu. Pentru cel căruia îi place tot ceea ce face. Narcis s-a prezentat la examenul de admitere (după clasa a VII-a) la liceul „Maiorescu”. Dar, chiar înainte de a intra la prima probă, s-a pomenit cu un conducător al echipei din Cacaleţi (azi Izvoru). Au mers împreună la şefa comisiei, pentru ca proaspătul candidat să fie scos din examen, dar cererea verbală n-a fost aprobată.
-Cu fotbalul cum îţi mergea? -Şi bine, şi rău. Eram legitimat la Olimpia, dar ca eternă rezervă. Eram, mai precis, al patrulea portar – după Dănescu, Iancu Florian (mai târziu colonel de poliţie, acum pensionar) şi Nicolae Mărculescu (fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Giurgiu). Nea Marin nu mă băga niciodată în poartă. Am adunat doar două jocuri, când am fost la republicanele de juniori. Cu Sportul Studenţesc am fost cel mai bun de pe teren, deşi am pierdut cu 1-2, din pricina autogolului lui Toni Iorga. Marin Anastasovici mă chinuia la antrenamente, mă ucidea, dar tot nu prindeam echipa. Nu pricepeam pe vremea aceea de ce. Cert este că m-am ambiţionat. Iar de plâns, nu m-am plâns niciodată. Ţin minte că, la un antrenament, profesorul Buzatu (fie iertat!), antrenor la atletism, văzându-mi plonjoanele la înălţime, a zis cu voce tare, de l-am auzit şi eu (cu bucurie): „acesta o să facă sport de performanţă”.
-Cu şcoala ce-ai făcut? -De intrat, am intrat la liceu. Dar, din pricina fotbalului am rămas repetent. Şi n-am mai vrut în ruptul capului să mă duc la şcoală. La 16 ani, tata – cu pile – a izbutit să mă angajeze pe lângă el, la Cioroiu. Mă duceam în fiecare zi la muncă, ba chiar lucram şi în ture, dar antrenamentele nu le-am neglijat.
-N-ai lipsit chiar nici o dată? -Ei, vreo patru luni am refuzat eu să mai merg, din cauza unei palme primite de la nea Marin pentru că am vrut să-l bat pe Liviu Borţea. (Să mă ierte, acum, când a părăsit de curând lumea aceasta!) Într-o zi, când mă plimbam pe „farfurie” (prin Centru, adică), hop! – Marin Anastasovici. Că de ce nam venit la pregătire, treburi de-astea… L-am minţit că am avut treabă la serviciu, dar el a priceput adevăratul motiv. Şi aşa, pentru o palmă primită, puteam rata totul, o întreagă carieră. „Eşti selecţionat în echipa regiunii Bucureşti!”, mi-a spus nea Marin. Atunci am înţeles că mă căuta şi de ce. Şi aşa am ajuns la turneul de la Mediaş, unde, alături de regiunea Bucureşti, evoluau regiunile Oradea, Craiova şi formaţia Capitalei. Majoritatea componenţilor echipei noastre proveneau de la Olteniţa, poate şi pentru că antrenorul era Marin Ştefan, cel care pregătea formaţia de seniori a Şantierului Naval Olteniţa.
-Ce rezultate aţi avut? -Am pierdut toate meciurile : 0-1, 1-2 şi 1-3. Primele două le-am jucat pe zgură, doar cu oraşul Bucureşti am jucat pe iarbă. Accidentat la o intervenţie, am fost îngrijit de medicul Mugur Ghimpeţeanu, pe care l-am revăzut, peste timp, la Steaua. El mi-a spus, nu doar pentru a-mi alina durerile: „Vei ajunge portar mare!” Mai aveam destul până să împlinesc 17 ani.
Din campionatul regional, direct în A Revenit din turneul de la Mediaş, unde evoluase în poarta selecţionatei regiunii Bucureşti, Narcis n-a mai stat la Giurgiu decât vreo două luni. Tatăl său a fost vizitat de secretarul de partid Mazdrag, de la Olteniţa, care l-a cerut pentru echipa mare a Şantierului Naval. Promisiunea menţinută până la urmă – a fost de a-l ajuta pe tânărul Coman să termine liceul. Oricum, la Giurgiu (unde Dunărea şi Olimpia se uniseră, formând Victoria), Narcis nu avea loc, în acel moment, aşa că Marin Anastasovici i-a dat drumul, rămânând cu Paul Cristea (Cheti), Gh. Penescu (Beara) şi Cociu.
-Cum ai fost primit la Olteniţa?
-La început, m-au urât de-a dreptul. Am pus-o şi o pun şi azi pe seama rivalităţii. După o lună, cu toţii mau îndrăgit, văzându-mă sincer, deschis. După o vreme am aflat că preţul transferului meu fusese un vagon de tablă! Cu Olteniţa am terminat pe primul loc în campionatul regional şi, în urma câştigării barajului, am ajuns în C.
Dar Narcis n-a apucat să joace decât două meciuri în a treia divizie naţională. A fost repede dus de la regiune direct în A, despărţindu-se de Paraschiv, Preda, Chiru, Hagivrat, Papari sau Baltag, colegii săi olteniţeni.
-Cine te-a dus la UTA, „bătrâna doamnă” a fotbalului nostru, echipă de-a dreptul legendară?
-Antrenorul Gh. Ola, care mă văzuse la Mediaş, m-a recomandat călduros.
(Aici, informaţia oferită de subiectul rândurilor de faţă diferă de cea oferită de Pavel Peană, care afirmă că Cibi Braun a fost cel care l-ar fi adus pe Coman la Arad. Faptul în sine nu este esenţial. Fapt este că a evoluat acolo un an, avându-i drept coechipieri pe Weichelt, Gherghel, Birău, Meţcaş (care a jucat şi el la Olimpia, de unde plecase, la 19 ani, la UTA) Bacoş, Czako II (fundaşul stânga, acela care i-a fost şi cel mai bun prieten în acea perioadă), Comisar, Floruţ, Igna, Chivu, Şchiopu, Donciu, Axente, Domide, Jack, Pantea (cu care se va reîntâlni la Steaua), Ţârlea, Petschovschi III sau Georgevici).
-Cum ai resimţit un asemenea salt ameţitor? Ce-ai găsit la Arad? -Am găsit antrenori extraordinari: Coco Dumitrecu şi Reihard.
Apoi, am avut prilejul să-i cunosc, vârstnici fiind, pe nişte monştri sacri precum Petschvoschi, Farmati sau Marcea, pe-atunci antrenori la centrul de copii şi juniori. Apoi, o organizare excepţională – de la control medical la mese, de la antrenamente la obligatoria odihnă de seară. Aveam cantonament obligatoriu, două zile înainte de fiecare meci, la Lipova. Disciplina era fermă: fiecare jucător îşi făcea programul neabătut, fără vreo vociferare, cât de mică. Coco Dumitrecu era un adevărat profesionist, fără simpatii, chiar când era vorba de jucători valoroşi. Cine greşea, stătea pe bancă. Nu bătea, nu înjura, dar un lucru era limpede: cine nu se conforma, pleca. Aveam o conducere serioasă, care, însă, nu se amesteca în problemele intime ale echipei. Nici vorbă de intervenţie în alcătuirea primului „11”. Apoi, era şi atmosfera oraşului. Parcă ajunsesem în Vest. Se simţea, la fiecare pas, parfum de Occident restaurante curate, elegante, chelneri rasaţi, de drag mâncai acolo. Ce mai provincialul de mine ajunse în plină civilizaţie.
Primul pas către echipa naţională
Debutul în Divizia A, la UTA, s-a produs la Craiova, în ziua de 26 septembrie 1965. arădenii erau în căutare de portari, după plecarea lui Gaboraş la Universitatea Cluj. Şi l-au găsit, în persoana tânărului Coman, care nu-l avea contracandidat decât pe Weichelt.
În săptămâna premer-gătoare jocului cu Ştiinţa Craiova, după un meci de verificare cu vagonul Arad, în care a evoluat o repriză, a fost întrebat de Coco Dumitrescu: „Ai curaj să joci în A, după doar două partide în C?” „Da”, a venit răspunsul, fără pic de ezitare.
În minutul 15 al meciului Ştiinţa – Craiova era deja 2-0 pentru gazde. Aşa a rămas, rezultatul până la final, notând, însă, că în atacul craiovean jucau Martinovici, Sfârlogea, Oblemenco şi Peronescu, iar în poarta oaspeţilor apăra un necunoscut. Următoarea partidă a adus la Arad pe Steaua. Bucureştenii au înscris prin Mitică Manea, iar scorul a fost 1-1, la Steaua evoluând Sorin Avram, Voinea, Negrea, Crăiniceanu şi Tică Popescu. Apoi, deplasare la Galaţi, cu Siderurgistul lui Marin Voinea şi Zgardan. Coman depăşeşte orice aşteptări, aducând echipei sale, care se zbătea pentru evitarea retrogradării, un preţios şi nesperat 0-0.
Imediat, a fost convocat la lotul naţional UEFA de antrenorii Gh. Ola şi Gorogorin. Aici i-a cunoscut pe cei care-i vor rămâne prieteni pe viaţă N. Ionescu, Anca, Vigu, Ştefan, Dinu, Lupulescu, Dincuţă, Oprişan, Dumitrache, D. Manea, Simionaş, Romilă,
Incze IV, Duţan, Pop, C. Olteanu, Pătrundea, aşadar, în lumea bună a fotbalului românesc, acolo unde a rămas până la retragere. Prima întâlnire internaţională la care a participat se va disputa în Polonia. Giurgiuveanul, încă, adolescent, ajunsese să-şi atingă cel mai frumos vis.
Un bivolar colindă Europa
Abia venit la UTA, aproape din campionatul regional, Narcis s-a pomenit convocat la lotul UEFA. Debutul său sub tricolor a avut loc la Cracovia, în Polonia. Un rezultat foarte bun (0-0), cu Anca socotit cel mai bun jucător de câmp şi cu Coman în formă de zile mari. A urmat o altă dispută, la Sibiu, cu URSS, câştigată cu 3-0 de tinerii noştri fotbalişti, Narcis având mult de lucru, dar, cum o arată şi scorul, cu folos.
Gheorghe Ola s-a dovedit a fi un bun antrenor, dar şi un om prietenos, care-l trata pe Coman de parca l-ar fi cunoscut de copil. Şi Gorgorin s-a îndrăgostit de el, lucra mult pentru a-i şlefui calităţile şi comunica la fel de mult. Se mai enerva uneori când nu reuşea să-i dea gol puştiului lungan, dar numai în glumă. Atmosfera era frumoasă şi caldă la lot, cu multă seriozitate şi dorinţă de afirmare. Roadele vor fi vizibil mai târziu, când circa 10 dintre membrii lotului UEFA au îmbrăcat tricoul primei reprezentative.
Un alt moment important al începutului carierei lui Coman a fost turneul din Italia, de la Viareggio, unde selecţionata UEFA, sub denumirea de Steaua, a jucat cu Internazionale Milano. Prima întâlnire a avut loc la Lucca, unde rezultatul a fost 0-0. Revanşa – la Viareggio, unde românii au condus cu 1-0, prin golul lui Pop, până în minutul 90. Atunci, greşeala i-a aparţinut antrenorului secund Gorgorin, care, venit lângă poarta noastră, la un corner, l-a luat pe Ştefan de lângă bară, situaţie de care a profitat Gori: 1-1. În prelungiri scorul n-a cunoscut modificări. Au urmat penalty-urile, dar alt-fel de cum se face acum. Regulamentul turneului era ca un singur jucător să execute, pentru fiecare echipă, câte cinci lovituri de la 11 m. Pentru milanezi a bătut Gori, pentru români – Vigu. Dacă fundaşul nostru central n-a înscris decât de două ori, atacantul Gori le-a transformat pe toate, una din lovituri crăpândui, literalmente, palma dreaptă lui Narcis, urma fiind şi azi vizibilă.
(va urma)
Dan MUCENIC
(Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire la Biblioteca giurgiuveană)
