Opera maestrului I. A. Bassarabescu aparţine – în întregimea ei – de mult Istoriei literaturii şi antologiilor române. Scriitorul, care acum patruzeci de ani a minunat pe Duiliu Zamfirescu cu prima sa nuvelă „Ema” şi a intrat în 1909 în Academie, în urma raportului acestuia şi a sugestiei date de Titu Maiorescu, n-are nevoie astăzi de nicio recomandaţie.
Laureat din anul 1930 al premiului naţional pentru proză, d-sa e un clasic şi preţuit de întreaga opinie a lumii noastre intelectuale.
Fără să fac deci o biografie propriu – zisă, urmăresc aici să desprind din opera scriitorului consacrat doar partea care mă interesează: umorul; să cercetez din ce izvor emană acele bucăţi de fină ironie, unde spiritul de observaţie al autorului se îmbină aşa de firesc cu hazul de esenţă aleasă, de care d. I. A. Bassarabescu dă strălucite dovezi.
Iată ce am putut culege în privinţa aceasta:
În familia maestrului, în care el era penultimul dintre copii, toţi membrii erau buni şi înţelegători, la bine ca şi la rău, începând cu Conu Alecu – tatăl – şi Coana Eliza – mama şi încheind cu întregul şir al celor şapte fii şi fiice rămaşi atunci în viaţă, din doisprezece câţi fuseseră la început cu toţi: Iulian, ajuns locotenent – colonel în armată, Tache, inspector în Direcţia Poştelor, Iorgu, maior (geamăn cu Madelena), apoi Victoria, Ioan şi Zoe, cea mai mică din toţi copiii, urmând imediat după nuvelist.
Temperamentul vesel şi dispus spre glumă al tuturor fraţilor, purcedea în deosebi de la mamă, născută Boteanu, din familia de militari bine cunoscuţi şi apreciaţi ai Botenilor, către sfârşitul veacului trecut.
Femeie cultă, educatoare de mâna întâi, călăuză fără seamăn a unei gospodării destul de încărcate şi greu de cârmuit mai ales în Capitală, numai cu pensia şi fără nici o altă avere. Bine înzestrată cu însuşiri superioare, între care şi darul povestirii, ea îşi deprinsese copiii de mici să prindă dragoste de cărţile bune şi să le preţuiască mai înainte de orice.
Dintre băieţi, Iulian, cel mai mare, s-a îndepărtat de la început de casă, târât prin ţară de nevoile carierei militare ce-şi alesese. De asemenea şi cel de-al doilea, Dimitrie (Tache) însurat de timpuriu.
Rămânea acasă al treilea frate – tot ofiţer – Iorgu, el însuşi cu veleităţi de scriitor, publicând prin 1885 versuri şi proză la „Revista Literară” a lui Th. M. Stoenescu, sub semnătura întreagă, sau sub pseudonimul Galba. Fire optimistă, îmbrăcând totul în mantaua trandafirie a glumei, învăţase nu numai pe ai casei cum să râdă inofensiv şi frumos, fără gând de batjocură sau de vexare, dar şi pe mulţi prieteni. Şi aceştia îl căutau ca pe o buruiană de leac, pentru darul lui de a înviora atmosfera, ca o dimineaţă veselă de mai.
Felul acesta de a ironiza, fără ac şi fără brici, reiese mai din toată satirele lui I. A. Bassarabescu. Titu Maiorescu i-a spus-o de mai multe ori.
„D-ta te deosebeşti radical de Caragiale, care îşi urmărea – cu ironia lui – victimele, până la cruzime”.
Şi da ca exemplu tipic cazul lui Bubico, azvârlit – sărmanul căţel – la sfârşitul schiţei, pe fereastra vagonului şi umplând de groază pe cititori.
„Dumneata – spunea marele critic scriitorului încă tânăr pe atunci – eşti bun şi iertător cu eroii d-tale. Ni-i aşezi într-o lumină care ne face să râdem cu poftă; şi totuşi îi menajezi cu milă. Asta răsare din firea d-tale bună şi aparţine fondului operei d-tale. Ironizezi, însă nu te înduri să-ţi baţi joc. Simţi că slăbiciunile oamenilor aparţin unui subconştient nevinovat; iar d-ta îl constaţi numai, fără să-l zgudui”.
*
Casă deschisă, cu băieţi şi fete iubitori de muzică şi de dans. Pe dinaintea ochilor scriitorului – încă licean pe atunci – se perindau nenumărate exemplare – rude sau prieteni – de fel de fel de vârste şi dimensiuni corporale şi intelectuale, cu diferite însuşiri şi cusururi, pe care minte d-sale de observator le înregistra trecându-le prin filtrul talentului, ca … bune pentru mai târziu.
Când Maiorescu l-a invitat pentru întâia oară la masă, în momentul când intrau în sala de mâncare, s-a adresat d-nei Maiorescu, zâmbind:
– Ana, te rog, bagă de seamă dacă toate lucrurile sunt la locul lor, în ordine, căci d. Bassarabescu observă cea mai mică neregulă şi ne pune într-o schiţă…
Humorul lui Bassarabescu nu e totuşi o simplă notaţie întâmplătoare şi trecătoare, ci rezultanta unui studiu îndelungat, sprijinit pe talent şi stabilind categoric hotarul dintre cotidian, care place dar se uită, şi literatură, care consacră şi rămâne. Poate de aceea opera d-lui Bassarabescu nu e prea întinsă; iar d-sa n-a putut s-o mercantilizeze niciodată.
Hotarul de care vorbesc trece neobservat de foarte multă lume. El e mai puţin vizibil chiar decât indicatoarele puse de-a lungul frontierelor convenţionale. Şi totuşi el există şi e indispensabil existenţei şi duratei operei literare autentice, întocmai ca imperceptibilele glande hipofize sau cele suprarenale pentru întreţinerea şi durata organismelor animale.
Acest hotar există şi face mult sânge rău celui ce nu-l vede şi nu-l pricepe, închipuindu-şi că, pentru a fi bun pictor, e destul să exclame: „Anch’ io son’ poeta!” (Şi eu sunt poet!).
- I. A. Bassarabescu nu e un umorist de duzină, ci de durată, un meşter mânuitor al umorului în literatură.
Nu înfăţişez însă aici toate laturile unei opere ca aceea a maestrului Bassarabescu. Am dat numai o informaţie despre scriitor şi scrisul lui şi mi-am plătit fericit un tribut de admiraţie şi de mulţumire pentru bucuria ce-a dăruit-o el zeci de ani – şi-o dăruieşte şi acum – prin umorul său de mare calitate, numeroşilor săi cititori, literaturii naţionale.
