Timp năuc

      Niciun comentariu la Timp năuc

Dan-Mucenic

N-am reușit până acum, în acest an, să ajung în draga-mi împrejmuire din Izvoru. Am aflat de la vecinul Vasile, albinarul, că au pogorât nămeți de poveste pe-acolo, că a fost închis drumul, de-au rămas oamenii fără pâine și țigări, iar el și-a văzut stupii cufundați cu totul în  omăt, iar privind la bradul înalt din mijlocul curții mele, se vedea și simțea ca la munte, în fiecare dimineață.

Estimp, am revăzut pentru câteva zile Franța, tot semeață și elegantă, mândră și cuceritoare. Întors acasă m-am trezit, brusc și brutal, căzut în ceea ce doresc să sugerez prin chiar titlul acestor rânduri – într-un timp năuc. Bucureștii, călăriți de ninsori, au sfrșit prin a fi  asediați de imense și hidoase maldăre de zăpadă neagră, cum până acum n-am văzut. Natura, obiectele, oamenii – mai ales ei, oamenii – m-au întâmpinat cu un aer descurajat, deprimant pentru privitor. Locuitorii marelui oraș orbecăie prin bălți, pârâuri rostogolind nămol se scurg de pretutindeni, iar trecătorii sunt morocănoși, căutându-și înjurăturile cele mai amare cu figuri neguroase.

Timpu-i năuc de oriunde și încotro te-ai uita. Îl privesc dinspre anii devenirii mele, dintr-un trecut mai îndepărtat, însă și de mai ieri, îi scrutez posibila derulare, pornind de la realitatea prezentului imediat, și-l întrevăd, adesea, sporindu-și năuceala. Mă mai uit la el și din perspectiva pasiunilor de-o viață, ce mi-au jalonat existența și i-au dat consistență: lectura, munca la catedră și, cu deosebire, gazetăria. Simt, fără voie, gândind la toate acestea,  crispare și mă încearcă presentimente sumbre.

Școala – cea mai însemnată instituție a neamului, așa cum mă încăpățânez și astăzi s-o consider – este doar o ruină sumbră, abandonată cu dispreț pe un teren aproape viran, mustind de mediocritate și suverană suficiență, dar promițându-i-se, tot mereu, renovarea, deși pentru asta nu s-a putut dovedi că dispunem de arhitecți, de constructori și de bani pentru materiale. Profesorii (cu o tot mai aproximativă pregătire de specialitate, cumpărată fără efort de la distanțe uriașe de amfiteatrele unde – poate – ar fi fost de aflat adevărații magiștri, fără elementare noțiuni și deprinderi pedagogice, fără drag sau gând bun față de potențialii discipoli, dar și tot mai batjocoritor plătiți) predau doar lecția protestelor sindicale și seminarizează propriile frustrări. Elevii abia de-și mai află timp, fără pic de chef sau râvnă, printre zumzetele bulevardelor și chemarea manelelor, să trecă-n treacăt, fluierând a pagubă și indiferență, prin clasele neprietenoase, revenind de acolo în uniformele lor de cartier și, în presupusele ghiozdane, cu ceva muzică sau filme pe gustul lor, cu adresa unui club încă nebătut, cu un nou număr de telefon al unei fete mereu dornice de șotii și, eventual, cu câteva fire de iarbă. În fine, bunicii (îngrijorați de creșterea prețului alimentelor și al întreținerii, conducând la o firească scădere a speranței de viață) și părinții (preocupați, la rându-le, de scăderea constantă a veniturilor, de amenințarea tot mai agresivă a șomajului sau de năruirea peste noapte a micilor afaceri încropite cu trudă) sunt tot mai puțin interesați de progresul intelectual al celor care le vor urma, de aptitudinile ori de așteptările acestora, atunci când știu bine că, într-un timp năuc, nu prea mai au ce aștepta.

Presa îmi apare, după mai bine de patru decenii încheiate în care m-am devotat ei, sleită de pasiune, de vigoare, de rigoare și de bună credință. Ziarele și agențiile de știri se închid cu rapiditate, înlocuite de palide copii on-line, iar profesia de jurnalist însăși tinde să fie privită drept una rușinoasă, mai apropiată de prostituție decât, așa cum atâția au visat, de meseria de scriitor. Tinerii gazetari nu fac altceva decât să se arate drept oglinzi fidele ale studiilor urmate, evident precare, dar și a tot mai puținilor ani de acasă. Se oferă, pe puțini arginți și fără vreo speranță de glorie, unor vânzători de înălbitoare pe care aceștia le oferă regilor de o clipă, tot mai lipsiți de vestimentația minimei decențe.

A mai rămas lectura, niciodată dezamăgitoare. Se publică mult pentru puțini, din pricina prețurilor prohibitive (cu excepția volumelor apărute împreună cu unele ziare, dar ele sunt destinate celor care își ordonează abia acum primele rafturi cu cărți). Biblotecile publice și cele școlare, pe care de dispariție, au devenit doar biete depozite de maculatură uitate de vreme, conținând inutile vrafuri de terfeloage, respingătoare de cum le privești sau le simți izul.

Un timp a fost înlocuit cu altul (fie acesta chiar și năuc), conform legilor implacabile ale istoriei. Eventualele comparații între ieri și azi nu-și află rostul, atunci când totul este ce este, și numai așa, necum altfel. În ceea ce mă privește, sunt doar un om sub vremuri, ca atâția alții, cărora nu le stă în putere (poate că nici în vrere) schimbarea cursului celor ce se petrec sub ochii lor.

Asta nu mă împiedică să nu-mi amintesc adesea, cu recunoştinţă și emoție, de dascălii și oamenii de cultură care mi-au marcat existența, devenirea spirituală, formarea profesională sau deciziile importante pe care le-am avut de luat în viață. Rememorez bucuria cu care, încă din primul an de liceu, așteptam apariția revistelor de cultură, pe care le citeam, atunci, de la primul la ultimul rând. Țin minte vibrația de fericire și speranță cu care intram în librării sau biblioteci, știind dinainte că voi găsi acolo ceea ce aveam de găsit. Îmi aduc aminte și de redacțiile publicațiilor prin care am trecut, pline de scriitori și gazetari cunoscuți, gata să dea o mână de ajutor tinerilor recomandați de talent și pasiune.

Poate că vârsta mi-a strecurat, în felul de-a privi jurîmprejurul, câteva picături de mizantropie. Cu toate astea, cert este că rămân un om al prezentului, chiar dacă sunt obligat, asumându-mi această condiție, să-mi plătesc fără întârziere impozitul mereu mai mare pe dezamăgire și dobânda, crescută cu fiecare zi, pe lipsa de speranță.

Dar așa gândesc doar în momentele, tot mai numeroase, în care mă simt deprimat, în aparență, fără motiv (sau poate din prea multe și amestecate pricini). Altfel, știu că va izbucni curând primăvara și că viața mea, deîndată ce voi ajunge să respir aerul de la Izvoru, se va umple de speranță reală, de frumos, chiar dacă va fi vorba doar de orizontul pe care mi-l oferă lacurile din preajmă sau pădurea de sălcâmi ce mărginește satul meu din Vlașca de pământurile Teleormanului vecin.

Dan Alexandru Mucenic

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enter Captcha Here : *

Reload Image