Scrisoare de dragoste, nimănui

      Niciun comentariu la Scrisoare de dragoste, nimănui

sigla

„Bântuie luna. E-o toamnă a frunzelor din Capitel.

În stânga tace Horatio sau numai o parte din el.”

Cezar Baltag

E minunat şi-i gest absolut poeticesc (zic aşa întru amintirea lui Nichita şi a neasemuitei limbi inventate de el) să aşterni scrisori de dragoste nimănui – sau poate doar Uitării – , spre a nu le expedia vreodată.

Începutul de toamnă – era o zi de 1 septembrie 1953 – l-a prins pe Poet acasă, în Vălenii Stânişoarei, cum îi plăcea lui să-i zică satului unde se ne se născuse (Poiana Mărului, din comuna suceveană Mălini). Nu împlinise, atunci, 18 ani (avea să-i facă înspre iarnă, de Sfântul Andrei), dar numele îi circula deja prin revistele literare, sub ciorchini de versuri ce prinseseră a uimi.

Scrisoarea de care vorbesc, iscălită cu-ntregul său titlu de nobleţe, era adresată unei doar lui ştiute Lucica.. E-o declaraţie de iubire pătimaşă, dar liric-ludică, evidenţiindu-i eventualei cititoare natura duală, în infantilismul său necenzurat, a spiritului celui ce-o compusese. În plus, o elaborată şi totuşi stranie simetrie rotunjitoare face din epistolă un poem in nuce.

„Pentru că pe oameni îi interesează orice se petrece în legătură cu dânşii, află că te iubesc neîngăduit de mult. Nu te speria, ţi-am substituit toate gândurile şi de aceea nu cer reciprocitate.

Scrisoarea asta ţi-o pot scrie într-o clipă de totală îndepărtare de mine.

Este, dacă vrei, o farsă pe care cel care judecă o joacă celui îndrăgostit.

El este romantic şi, asemeni lui Faust din Lenau, se mulţumeşte cu imaginile.

Se spune că cei mai mari satirici erau foarte duioşi.. Sunt duios şi eu cu obiectul hazului meu, Nicolae Labiş.

De aceea nu te purta prea milos cu el. Poate să-l jignească.

Nu-l lăuda prea mult, din politeţă. Poate să-l supere.

Doar întâlneşte-l doar din când în când.

Poate în clipele lui de mare tulburare îţi va citi sumedenie din versurile lui scrise pentru tine.

Să nu te temi că am să râd de situzaţia aceasta ridicolă. Când se află el în hainele noastre, şi asta se întâmplă de o vreme încoace – eu nu mai exist.

Veţi fi deci singuri.

Nu te speria, ţi-am substituit toate gândurile şi vezi, nu cer reciprocitate.

Pentru că pe oameni îi interesează orice se petrece în legătură cu ei, află că te iubesc neîngăduit de mult.

NICOLAE LABIŞ

P.S. Scrisoarea aceasta o trimit eu, cel care judec, rupând o foarte lungă scrisoare a lui. Ameninţând cu degetul îţi spun la revedere, căci se pare că eu am să dorm un somn cam lung.”

Un adolescent asemenea tuturor celorlalţi, sentimental, scrie de iubire, nimănui. Peste doar câţiva ani, tot într-o iarnă precum cea a venirii sale pe lume, sensibilul epistoler (aşa cum se autointitula şi musafirul său din lumea muzelor cernite, prozatorul Gheorghe Crăciun, într-o scrisoare adresată, în 1994, lui Dumitru Ţepeneag) va deveni doar o urmă prin lume a poetului ce iscălea în calitate de îndrăgostit plin de speranţe. Lumea noastră se despărţea de unul dintre puţinii care ştiau s-o privească drept în ochi: de însuşi Spiritul Adâncurilor.

Dan Alexandru Mucenic

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enter Captcha Here : *

Reload Image