Arta banalizării

      Niciun comentariu la Arta banalizării

„Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă” se intitula, baroc, una dintre piesele lui Horia Lovinescu. A trăi şi a dispărea în cenuşiu. A fi ca şi cum n-ai fi. Împliniri şi speranţe sure. Comoda împăcare cu tine şi cu mediul în care ţi-e dat să exişti. O trecere ceţoasă prin lume, fără un minimum de halou. Indiferenţă, împăcare, blazare, aplatizare. Fără să-şi  dea seama, puţini sunt cei care să nu împărtăşească soarta mistreţilor înţărcuiţi de la Balc, unde glontele n-a fost decât împlinirea unui destin firesc, aşteptat, pregătit, chiar dacă nu neapărat dorit.

Banalizarea, cât pentru o-ntreagă vieţuire, a sinelui şi-a jur împrejurului e o artă. Practicată cu îndărătnicie, silnic şi zilnic.

Fascinant, atrăgând magnetic şi azi, ca se zeci de ani, este colţul microbiştilor, tablagiilor şi şahiştilor din Cişmigiu. Rumoare şi tensiune aparentă. Discuţii aprinse din te miri ce. Împăcări imediate. Zornăitul zarurilor şi zumzetul chibiţilor care întrevăd remiză într-o situaţie disperată pentru unul dintre combatanţi.

O oază a descărcării nervoase şi a deconectării, ai zice. Poţi intra oricând în vorbă, poţi spune absolut tot ce-ţi trece prin minte. Poţi fabula la nesfârşit. Nimeni nu te cunoaşte, dar toată lumea te crede. Ai impresia că eşti buricul pământului. În fine, te ascultă cineva! Ba chiar îţi replică. Eşti important. ţi se cântăresc opiniile. Ţi se dă, uneori, dreptate. Ba chiar eşti solicitat să arbitrezi o dispută, îmbrăcând, pentru câteva clipe, pielea imperială şi înţeleaptă a lui Solomon.

Îţi prieşte analgezicul. Până când redevii singur. Tern ca tot ce te înconjoară. Atunci urăşti înserările şi mai ales noaptea, care nici cu vreun coşmar nu te mai dăruie. Iar toate dimineţile şi toate trezirile îţi apar prăfoase.

Nu ne naştem ca inşi banali. Copii find, suntem chiar interesanţi, prin inconstanţă, iresponsabilitate şi nonconformism. Maturii fac pe dracu-n patru să ne aducă la numitorul comun. Ne zbatem bine şi scăpăm o dată. Şi încă o dată. Vine apoi rândul şcolii să încerce a ne uniformiza. Reuşita e, pentru început, relativă. Dar omogenizarea se prefigurează. Şi se desăvârşeşte atunci când începem să jucăm un rol social şi ni se atribuie un statut. Devenim nişte molecule disciplinate, urmând, clipă de clipă, trasee dinainte şi precis stabilite. Ne opacizăm treptat, lucru care se întâmplă şi cu orizontul nostru. Mai tentăm, arareori, câte o zvâcnire – din iubire sau din împovărarea cu vreo dramă. Ne revenim şi continuăm a ne bătători cărarea.

Cauza cea mare este teama de pericol. Blestematul instinct de conservare. Ne ferim în permanenţă de tot ceea ce credem că ne-ar putea produce rău, că ne-ar modifica ori ne-ar abate de la traseul nostru somnambulic.

Urmăm şcoli. Începem şi apoi consolidăm cariere, ne căsătorim, facem copii, devenim bunici – după tipicul dintotdeauna. Avem întâi preferinţe, apoi fixaţii, pe care ne amăgim să le numim – mai blând – tabieturi. Ne plac doar anumite culori, ascultăm acelaşi gen de muzică, ne obişnuim cu o băutură şi cu o marcă de ţigară, preferăm o anumită literatură, alegem acelaşi drum înspre şi dinspre casă.

Totul e făcut cu minuţie, atent organizat în timp. Speranţa noastră nerostită este să devenim prizonieri absenţi, deci perfecţi. Orice deviaţie se transformă în sentiment, măcar difuz, de vinovăţie. Veghem la asta, fiecare în parte şi societatea laolaltă. De aici şi până la banalizarea deplină e doar un pas. Pe care, cu voluptate, abia aşteptăm să-l facem.

Banalitatea are legile ei, pe care noi ne minţim că le-am fi inventat singuri, deşi le copiem cu îndârjire, chiar involuntar, încă din pruncie. Prima şi cea mai de seamă este regula lui „aşa trebuie, aşa se cade, aşa se cuvine”. Intrarea în matricea (auto)impusă se face mai repede sau mai greoi, în funcţie de forţa adaptativă, de temperament şi de combustia culturală. Doar ne naştem după un anumit tipic şi murim după un altul.(Dacă e să-i credem pe cinici, moartea ar fi cel mai de seamă din ce ni s-a lăsat, de aceea tot amânăm întâlnirea cu el, lăsându-l la urmă.

Gândind şi scriind toate acestea, dar râvnind cu bucurie vicioasă la contrariul lor, ajungi să înţelegi de ce nu poţi fi iubit îndeajuns – sau dacă se-ntâmplă a fi altfel, minunea ţine de unicitate. Pentru că tulburi. Pentru că disturbi. Pentru că vrei să înlocuieşti, măcar în gând, setea de echilibru stabil a celorlalţi cu şocanta şi pernicioasa instabilitate. Doreşti, altfel zis, să întemeiezi nestatornicia – de spirit, să zicem – ca lege a firii. Să crezi în bucuriile, fie şi tâmpe, ale jocului cu vorbele şi cu ideile, în trăirile fruste, în frumuseţea fără chip dinainte tocmit a originalităţii de privire, de interpretare. Îţi dictezi singur reguli şi tot singur le-ncalci spre a izvodi altele. Vorbeşti, simţi şi acţionezi, deseori, ca nelumea. Banalul, prea obişnuitul e şleampăt, îţi zici, bolnav de intoxicarea cu eternele cutume. Treci surâzător printre sudalmele şi palmele pe care ţi le aplică, încruntaţi, contemporanii băţoşi şi ajungi la banalitatea dintotdeauna râvnită. Printre zgaibe şi cucuie îţi zăreşti în oglindă ochii privind spre departe, aşa cum şi alţi ochi, din preajmă-ţi, ţintesc spre niciunde.

Banalizarea e triumful uman al inerţiei fizice. Monotonia e bucuria asumată a vieţii. Liniştitoare. Securizatoare. Lipsită de reacţie, mai ales de cea de revoltă. Lipsa însuşirilor ca însuşire primordială. Râsul în cor şi plânsul de unul singur, ca singure defulări. Idealul este incorporarea, alinierea, păstrarea în interiorul graniţelor prestabilite. E atâta linişte acolo!

O singură armură e rezistentă în faţa ruginei banalizării: arta. Unica în stare să se sustragă şi să se opună cenuşiului atotstăpânitor. Arta ca asumare a unei diversităţi cotropitoare şi îndemn de a recrea. Tot ce ţine de artă îţi apar\ine, în egală măsură, ca şi autorului – cunoscut sau nu. Din acel moment rişti să devii, şi să fii tratat ca atare, nociv aliniaţilor întru mediocritate lustruită. „Nocivul novice e viciu civil”, zicea poetul tulburent Ion Nicolescu. Alţii – atâţia – au rostit grozăvii încă şi mai mari. O eroină a Ameliei Nothomb a citit, altfel de fiecare dată, de 64 de ori, „Mănăstirea din Parma”. Arta fiind inepuizabilă şi niciodată suficientă sieşi.

Vieţuirea într-un mediu banalizant, banalizează în surplus. Aşa că-mi oblojesc, distrat, zgaibele şi cucuiele, deschid ultimul roman al lui Umberto Eco, publicat de curând în Italia, şi privesc la ferestrele oarbe ale casei mărunte a vecinului. Ştiu bine că la Bucureşti ninge, la Paris plouă, iar la Cairo e primăvara-n toi.

Când mintea-ţi devine roză a vânturilor, îţi spui că între Aleiul giurgiuvean şi grădinile Semiramidei numai proştii pot găsi vreo diferenţă substanţială. Iar gândul se alintă, se răsfaţă în opiul inevitabilei topiri în lumea cea mare.

DAN ALEXANDRU MUCENIC

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Enter Captcha Here : *

Reload Image