Rostuitoarele petreceri

      Niciun comentariu la Rostuitoarele petreceri

Acum, că se simt curenţii toamnei străbătând verdele stins al ultimelor frunze care îndrăznesc a rezista, blânde aduceri aminte mă ispitesc tot mai adesea. De copil mi-a plăcut să citesc şi să reţin versuri, aşa că, adolescent fiind şi atras de cercurile boeme din oraşul meu de provincie, dar mai ales de cele bucureştene, odată cu intrarea la facultate, purtam cu mine, în permanenţă, volume întregi lipite de memorie.

Devenind profesor şi revenind în Giurgiul meu prăfos, am avut parte de un grup de apropiaţi de elită, deopotrivă petrecăreţi şi cultivaţi, mustind de pilde pline de tâlc, de întâmplări din vechimea târgului, cu preoţi iubitori de cai nărăvaşi, cu femei pătimaşe, sacrificând totul pe altarul iubirilor numai de ele decise, cu dascăli melancolici, strângându-şi în preajmă elevii iubiţi, pe care-i pregăteau cu osârdie, fără a se gândi la altă răsplată decât succesul în viaţă al acestora, cu forbalişti de legendă, plătind, în serile de după izbânzile de pe stadioane, toată consumaţia celor ce veneau să-i aclame, umplând saloane de restaurant, cu jucători de table fără odihnă, visându-se, pentru o clipă măcar, „campioni europeni pe teren acoperit”, aşa cum le plăcea să se alinte sau cu bătrâni navigatori ce-şi povesteau la nesfârşit păţaniile, trăite de ei ori de alţii sau aflate de aiurea, de prin cărţi sau băsmuiri auzite, dacă nu chiar inventate de ei.

Locul nostru de întâlnire, al cărui nume se păstrează şi azi în amintirea giurgiuvenilor, era „La Preşul Roşu”, acolo unde, în pofida tuturor interdicţiilor, afişate la loc vizibil pe pereţi – „Cântatul interzis!” – şi a deselor descinderi ale miliţienilor, pe care, cu autoritatea noastră de profesori, le linişteam repede zelul, oficia un lăutar vestit al locului, un ţigan înalt, totdeauna impecabil îmbrăcat în costum negru, cu cămaşă albă, cravată şi pantofi proaspăt lustruţi. Îi spuneam cu toţii Ilie Urâtul, ceea ce aveam impresia că-i sporea farmecul de bărbat cu lipici la femei şi despre care se zvonea că avea în casă, precum sultanii de altădată, câteva femei care îl slujeau – fiecare dintre ele cu rostul său – şi nu-i refuzau vreodată toanele amoroase.

După cele dintâi romanţe, după vechi ziceri de inimă albastră, după câteva cuplete ale lui Tănase, după nişte obligaotrii tânguiri marinăreşti de port şi de torente de iubiri întâmplătoare, dar cu atât mai de neuitat, pe la vremea când setea celor din preajmă se mai ostoia, Ilie începea prin a intona cu aplomb pe versurile lui Vasile Militaru (şi nu doar preacunoascutul „A venit aseară mama”) şi sfârşea, invariabil, cu unele (dar le ştia pe toate) din „Cântecele” lui Octavian Goga. Atunci cobora peste şi în noi o linişte aşa cum cu toţii aşteptasem, de când se pornise petrecerea. Sunt convins că Ilie se vedea, în clipele acelea, întruparea de peste vreme a lui Lae Chioru, al cărui nume îl rostea cu veneraţie, izolându-l prin pauze melancolice.

Cine n-a petrecut asemenea seri nu ştie ce-i adevărata boemă. Ne simţeam purtători şi născători de dor prin lumea largă. Ne simţeam, în naiva noastră uitare de sine, cei mai curaţi şi mai buni. Totul se petrecea după un ritual tihnit, izbăvitor.

Zicea câteodată Ilie Urâtu: „Astea-s petrecerile rostuite”, iar eu îi răspundeam că ele sunt mai degrabă rostuitoare, aşezându-ne pace în suflet şi căldură în inimi.

Mi-e dor de asemenea nopţi, pe care primii zori ni le scurtau fără de voia noastră, dar teamă mi-e că ele nu se mai pot afla decât în amintiri precum acestea. Vieţile şi gândurile noastre, ale trăitorilor de azi, ce se pretind a fi mai tumultoase, mai pline de energie şi de acţiune, au trecut în uitare pe Goga şi cântece lui, despărţindu-ne pentru totdeauna de Aniţa Crâşmăriţa, de Crâşmarul Nicolae, de vecinii lor, de preotul satului, dar mai ales de Lae Chiorul.

„Ce-ar mai fi de lumea asta/ – Zise-alaltăieri vecinul – / Ca la nunta de la Cana/ S-ar găti din apă vinul?/ N-ar fi bine, măi vecine!/ N-ar fi crâşme-atunci deloc,/ Şi crâşmarul Nicolae/ Nu s-ar duce-n iarmaroc…/ N-ar mai fi nici Laie Chiorul/ Ţie-l paza Maicii sfinte,/ Nici Aniţa-Crâşmăriţa./ Şi ne-am prăpădi, părinte!…”

De nu cumva om fi şi făcut-o, fără ca măcar să fi prins de ştire.

Dan Alexandru Mucenic

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Enter Captcha Here : *

Reload Image