Mă încăpăţânez a-mi cerceta, clipă de clipă, gândurile şi trăirile. Mă iluzionez cu credinţa de-a fi mereu eu însumi. De-a nu ceda ingerinţelor momentului. De-a exista întocmai cum sunt.
Greu de căzut de acord cu tine. Şi încă mai greu să aşezi în traista trăirii secunda etern trecătoare.
Am traversat cărţi şi destine livreşti. Am vieţuit cu îndărădnicie mai bine de o jumătate de veac. Mi-e dor, adesea, de cel care am fost şi îl aştept, cu încordată speranţă, pe cel care voi fi. Pot, încă, să iubesc. Şi încă pot dovedi asta celei şi celor care se îndreaptă spre această iubire. Calmă ca un asfinţit. Ca o aşezare-a serii peste lucruri.
Ştiu bine că a trecut de zenit ceasul timpului meu. Sesizez că adâncimea e mai presus de revelaţie. Că amănuntele de fiecare zi se estompează atunci când e rostuit întregul. O importantă parte a mea e-n disoluţie, alta se hrăneşte încă din himere.
Scriu din dor de supravieţuire prin cuvânt. Mă năvăleşte nebunia întoarcerii în mine. Cred că mai am destule de scos la iveală. Mă simt încălecat de vorbe şi idei. Sau mă simt carte-ntr-o bibliotecă păstrată fără ştire de-aun orb nebun.
E bizar: cu cât mă uit mai atent la mine, cu atât mă văd mai dependent de slova tipărită, ca o literă-ntr-o carte de care viitorimea se va uimi.
Nu vă miraţi! Încerc, pe scurt, să vă explic.
Doamnelor şi domnilor,
trăim într-un spectacol de nimeni luat în seamă. Că Shakespeare ne-a tras de mânecă să pricepem asta e lipsit de relevanţă. Scena vieţii, voia el să spună, nu se cade a fi privită ca prispa de-acasă, ci ca nevoie de exhibare. Devenim erudiţi fără să ştim carte şi scriitori fără idee de punctuaţie.
Am fost mereu sever cu mine. Fără încrâncenare, dar întotdeauna dominator de nuanţe. Am dorit să scriu ce vreau. Şi, uneori, am reuşit. Cât? Cum? Vă las să judecaţi singuri, citind paranteza ce urmează.
(Au trecut deja peste 40 de ani de când am publicat primul reportaj, Nu-mi amintesc nici titlul, nici subiectul. Sunt, aşadar, un reporter bătrân, care şi-a dorit de când se ştie să fie exact asta: reporter.
Poate c-a înţeles, dintru început, că talentul şi forţa imaginativă nu-i puteau permite mai mult, decât cu riscul de-a se autoiluziona, alunecând în ridicol, sau de a contrui un edificiu ficţional de prea puţini vizitat – şi atunci, cu interes de circumstanţă –, dar de nimeni cercetat cu real şi profitabil interes.
Sau, la fel de probabil, s-a simţit neînstare de-a naviga prin strâmtorile cu ţărmuri înşelătoare croite între propria credinţă şi rostirea oficială.
Ori o fi fost chiar ceva mai ambiţios, ajungând a-şi spune acum, preluându-l pe Mario Vargas Llosa: credeam că jurnalismu era un mod de a-mi exercita vocaţia literară, care îmi oferea, în plus, un salariu pentru a putea trăi.
Există chiar şi posibilitatea ca, dintr-un orgoliu bine disimulat, să fi preluat modul de-a gândi al concitadinului Ion Vinea şi, prefăcându-se a face un jurnalism spăşit, să-şi fi spus mereu, făcând din asta crez literar: un articol, urmând destinul exemplarului de ziar în care a apărut, trăieşte viaţa foarte trecătoare a unui fluture, dar tocmai de aceea i se cere mai multă culoare şi strălucire, mai mult suflet şi armonie, mai multă fantezie şi spirit decât unei cărţi, dintre ale cărei scoarţe, ca dintr-un sicriu, ies uneori, multă vreme după înmormântare, stafiile autorilor şi cu umbra lor acoperă cugetarea vie a celor ce se zbat încă în învelişul timpului.
Nu-mi sfâşâi, însă, amintirea spre a stabili, retroactiv, ce resorturi m-au îndemnat spre a nu ieşi, decât arareori, din pielea de reporter – veritabil, asta am crezut întotdeauna, fără falsă modestie –, de căuzaş al clipei, plin de credinţa că perla frumoasei rostiri şi a tâlcurilor adânci se poate afla în oricare dintre scoicile pe care ţi le oferă, zvârlite la întâmplare, nisipul cotidianului.
Cert este că am preferat, cred şi astăzi că a fost o opţiune pe deplin conştientă, să mint în interiorul canonului admis (cu graţie, farmec lingvistic şi har constructiv, cum îmi spunea George Ivaşcu, citindu-mi textele pe care mi le publica în „România literară”, dar şi cele risipite prin „Luceafărul”, „Flacăra”, „Tribuna”…sau prin cărţile pe care le-am scos ori antologiile în care am apărut) şi să păstrez pentru mine şi apropiaţii vremelnici adevăratele crezuri şi simţăminte.
Adevărul este că, trecând peste gloria efemeră a momentului – de care am avut parte, slavă Domnului! –, am simţit şi ştiu mereu că, dincolo de ceea ce spuneam, dincolo de întâmplările relatate, chiar cu un talent faţă de care nu-mi reprimam mândria, în vieţile celor care-mi deveneau personaje – anonimii timpului respectiv, dar şi personalităţi veritabile ale acestuia – exista şi un altceva, pe care-l intuiam, ba chiar îl şi pătrundeam, dar care nu putea fi rostit pe de-a-ntregul. Acel altceva provenea din prorpiile-mi supoziţii, din vorbe cu înţelesuri înceţoşate, din fulgurante întrezăriri ale unor zone întunecoase, închise-n misterul trăirii pe care fiecare ni-l purtăm prin lume, ca pe o necesară umbră, pe care doar bezna ori soarele bătându-ne-n creştet o pot ascunde sau ne-o aşează sub tălpi.
Astfel, am rămas la nivelul declarativ şi descripriv al reportajului – ceea ce mi s-a părut, sau am dorit să accept asta, fără a fi, lăuntric, pe deplin convins, a-i reprezenta veritabila natură – după modelul poetizant al lui Geo Bogza sau după acela investigatoriu regizat de Brunea-Fox, dar mereu în minte cu şoapta dătătoare de speranţă a lui Vinea: Cineva face act de mare scriitor producând foarte bună gazetărie. Un articol de ziar devine fapt literar mulţumită stilului, ideilor expuse şi originalităţii expunerii. Aşa încât orice eventuale profunzimi, chiar dacă sesizate sensibil, au rămas la poarta acestei viziuni întrucâtva maniheiste. Aşa cum şi scrierile mele au rămas, cumva, la poarta literaturii, sprijindu-i doar, când şi când, grilajul iluzoriu, prin care priveam fascinat, precum Gavrilescu, la umbra din grădina „ţigăncilor”, apăsat de canicula inadecvării sale şi de blestemul neînţelegerii jocurilor profunde ale vieţii, în faţa cărora se trezise ca un simplu martor, neiniţiat, ci numai logoreic.
X
S-au scurs, iată, peste patru decenii de când, student fiind, am parcurs, cum am putut, într-o singură noapte – cartea era foarte rară, deşi apăruse în BPT, şi circula cu o incredibilă iuţeală –, capodopera lui Gabriel Garcia Marquez „Un veac de singurătate”, cea despre care se spune, cu îndreptăţire, cred, că „este prima operă literară, de la Cartea Facerii încoace, care ar trebui citită de întreaga omenire”. Dar asta decreta tot superficiala, efemera presă, mai exact „New York Times”-ul condus, pe atunci, de un gazetar pur-sânge, deţinător al Premiului Pulitzer – A. M. Rosenthal, plecat nu demult dintre vii, la 84 de ani.
Am suferit în acea noapte – folosesc clişeul obişnuit în asemenea cazuri de excepţie – un şoc veritabil, electrocutant. Pentru mine, cel de-atunci, cartea, marea carte a lui Marquez, era un reportaj. Reportajul perfect. Mi s-a făcut, brusc, ruşine de ceea ce încredinţasem până atunci tiparului – puţin, ce-i drept, dar şi, premonitoriu, de ce voi putea produce în continuare. Am azvârlit volumul ca pe-un stupriu diavolesc. Dar amintirea lui a continuat să-mi otrăvească inima şi sângele circulând prin mâna cu care scriam.
M-am ferit mulţi ani de reîntâlnirea cu acea lume, cu acel Macondo alăturând, într-o îmbrăţişare letală, miraculosul, fantasticul, misteriosul, fabulosul, monstruosul – tot atâtea categorii estetice fascinante, materializate într-o singură naraţiune pleznind, ca viaţa însăşi – cea cu care ia contact şi reportarul – de lumină şi otravă, de iubire şi moarte, de neînţelesuri şi adevăruri perdeluind totul cu serafică transparenţă.
Am mai înţeles, tot în acea noapte, într-o clipă-ghilotină, că orice mister se naşte dintr-o realitate privită pieziş, aşa cum fantasmele se nutresc din ambiguizarea perspectivei. Şi am decis revenirea la un soi anum de reportaj. Ca nou născut pe această planetă iluzorie. Cu nedisimulată spaimă.
Reporterul bătrân din mine a murit. Iar mortul, spre a se izbăvi şi înnoi, condamnă viaţa, dacă n-o blesteamă, chiar.)
Acelaşi lucru, precum în cazul scrisului, s-a întâmplat şi cu lectura. Care, la mine, nu e doar un viciu: e un lux. Mi-a fost teribil de greu să pactizez cu marii scriitori. E simplu, uneori, cu Makine sau Kadare, dar e infernal, imposibil de-a dreptul, cu Thomas Mann, Boll ori McEwan.
Exerciţiul lecturii, mai cu seamă empatetice, e dur din cale-afară. Poţi fi, într-un exerciţiu de imaginaţie, Mâşkin sau Raskolnikov, dar a-i reîntrupa e trudnic. Nu şi întrutotul imposibil. Străduindu-te, poţi naviga pe site-urile lor, dar nicicând nu-i vei putea suplini.
x
Literatura se înţelege cu adevărat atunci – şi numai atunci – când ajungi să literaturizezi jur-împrejurul. Când partenerii de conversaţie devin personaje literare – jucători sau idioţi, ca la Dostoievski, îngeri sau demoni. Se poate înţelege din asta că necunoscătorul de literatură (ceea ce-l face să fie un novice nociv într-ale trudniciei cărării propriei vieţi pe o spinare tăbăcită) e necunoscător de viaţă şi are tot dreptul la grabnică sau mai întârziată sinucidere.
x
Ideea de a domina Vorba, de-o ţi-o subjuga; de-a cuceri Geneza, plecată din Cuvânt. Acesta cred că este orgoliul suprem, ţinta finală, de neatins decât în absolut. Poţi fi pedepsit – şi chiar eşti în tine – pentru asemenea trufie.
Să te apleci în faţa cărţii – ce sfântă umilinţă în raport cu trebăluirea Cosmosului prin tine! Să intri cu toată fiinţa-ntr-o carte – ce nebunie lucidă!
x
De câte ori ajung la capătul unei lecturi mă gândesc la prietenii mei – puţini, câţi vor fi fiind – şi la singura-mi dragoste. I-aş dori dăruiţi cu tot ce-a încăput în mine. Dominaţia, dictatura cuvântului asupra mea e totală. E viol, căruia mă predau supus.
Ştiu, dintr-o viaţă trăită-n voroavă, că expresia dorită nu se-ntrupează aşa cum ai voi-o. Că nu-i decât o aproximare a speranţei de-a zice. De aceea suspin mai mereu asupra cuvintelor, pe care le-aş dori stăpânite.
x
Deopotrivă despot şi străin mie, îmi sunt, până la urmă, sclav. Şi asta doar pentru că zicerea nu ascultă de mine. Atunci când o supun, arar, făcându-mi-o părtaşă, am sentimentul de cuceritor al lumii. N-am ajuns încă acolo, decât în dragi halucinări, dar asta-i tot ce mi-aş dori.
x
Doamnelor şi domnilor (domnişoarele rămân o iluzie dulce),
mă rog vouă să ajung vreodată domnitor peste propriile-mi cuvinte. Vă voi dărui, atunci, sarmale din substantive păstoase, fiertură picantă de verbe şi dulceţuri de adjective amirosind a nectar.
Până atunci, însă, mai aveţi a răbada de foame.
