Traversez, uneori, câte o perioadă rea. Fadă sau încrâncenată. Atunci îmi simt nervii pocnindu-mi, întinşi peste poate, şi privesc nepăsător la cărţile recent cumpărate şi strânse într-un şir mustrător.
Lectura este pasiune şi exerciţiu temeinic. Pauzele sunt chinuitoare. (Drogul îşi cere tributul.) Fac apel, în astfel de momente, la texte obsedante, care-mi aduc în minte episoade din vremile paradisiace când, vorba regretatului Cezar Ivănescu, „eram mai tânăr şi la trup curat”.
Mă urmăreşte, de peste timp, un poem scurt şi profund, scris de Cezar Baltag şi publicat în volumul de tinereţe „Răsfrângeri”. Eram în primul an de facultate, în toamna târzie a anului 1970, atunci când l-am văzut prima dată. Se chema „Răsfrângere de nuntă”. La examenul de teoria literaturii, cel dintâi dat de mine ca student, m-am prezentat în faţa profesorului meu cu o soluţie de interpretare a acestei poezii care i s-a părut interesantă, originală, dar oarecum neobişnuită. Pornind de la titlul volumului şi al poeziei, am căutat antonimele fiecărui cuvânt din textul lui Baltag şi, spre imensa-mi bucurie şi uimire, am obţinut o veritabilă oraţie de nuntă; de împerechere, mai bine zis.
Demersul mi-a fost acceptat, ba chiar lăudat. Atunci am trăit pentru prima dată revelaţia intimităţii depline cu lirica adâncimilor.
Poezia suna astfel: „Geloşi pe iarbă, înviind şi iarăşi/ Murind în ondulări de Orient,/ Şerpii furară umbra amazoanei/ Şi urma zeului convalescent.// Deasupra creştetului tău, Femeie,/ Rău viscolit de vântul secetos,/ Ard nările de cal şi ochii logici/ Ai inorogului incestuos.”
N-am să uit vreodată versurile acestea, care mi-au ars mintea şi mi-au clocotit imaginaţia de adolescent. Mă-ntorc la ele şi la plumburia lor luminiscenţă oridecâteori sufletul mi-e, ca uneori, buimac. Cezar Baltag a plecat în ţinuturile stăpânite de dragu-i inorog, iar eu tind, în clipe anume, să iau forma şerpilor invidioşi pe strălucirea iubirii niciodată înţelese cu adevărat şi pe de-a-ntregul.
Bolnav de litere şi de sonurile lor, mâhnit, uneori, că „de zenit amiaza-mi trece” (Shakespeare, în tălmărirea lui Ion Frunzetti), având de rostuit treburi pâcloase printr-o lume coclită de iedera umbrindă şi sângerie a toamnei vieţii, în care am intrat, mă culc, înspre zori, cu susur de poem în ureche şi-n ochii închişi cu dojenitorul şir de cărţi ce-mi aşteaptă mângâierea privirii.
Dan Alexandru Mucenic
