Îmblânzitorul de vorbe, alchimistul înţelesurilor

               

Despre Geo Bogza vreau să spun. Scriitor care, după vorba cronicarilor, mi-a fost mult drag. L-am citit din doască-n doască. Unele dintre zicerile sale m-au urmărit ceva vreme. L-am şi cunoscut bine, în ultima perioadă a vieţii lui, l-am vizitat adesea în micul apartament din Piaţa Palatului. Era, atunci, un bătrân infinit trist. Socotea că n-a izbutit să scoată totul din sine. Nu l-au liniştit, în acest gând, nici admirabilele cărţi ale lui Nicolae Steinhardt sau Liana Turconi, despre şi cu el.

Blestem pe viaţă: să poetizeze drame. Ale însingurării, ale provincialismului – ca pecete pentru cei care-l trăiesc, străbătându-l cu indifernţă, banalizându-şi viaţa.

Însă Bogza credea, cum numai el era în stare, în nemurire. O nemurire câştigată prin febra trăirii. Zicea, într-un plin al lunii lui Cuptor, nu mai contează al cărui an:

„Deţinătorul marilor secrete mi-a spus: – Există un raport între repeziciunea cu care îţi cheltuieşti viaţa şi gradul ei de intensitate.

Deţinătorul marilor secrete mi-a spus: – Dacă eşti hotărât ca, într-o singură zi, să-ţi cheltuieşti un an întreg de viaţă, atunci, în acea zi, vei simţi lumea şi te vei bucura de existenţa ei cât o mie de oameni.

Deţinătorul marilor secrete mi-a spus: – Dacă eşti hotărât ca într-un singur ceas să-ţi trăieşti zece ani de viaţă, atunci, în acel ceas, va străluci în tine toată frumuseţea şi înţelepciunea lumii.

Deţinătorul marilor secrete mi-a spus: – Dacă eşti hotărât ca, într-o singură clipă, să-ţi trăieşti întreaga viaţă, atunci – mai ales dacă acest gest va restabili sublimul în univers – sunt toate şansele să devii nemuritor.”

Aşa a fost Bogza: flacără mistuinsu-se de dinăuntru. Suferinţă salvată de o alta, încă mai mare. A murit singur şi trist, aproape orb şi hulit de caracuda care-i ridicase, cândva, cu umilinţă, osanale.

Spre final, când nu-i mai rămăsese decât perspectiva morţii, Bogza s-a radicalizat. Dacă ar mai fi trăit azi, ar fi plâns cu lacrimi amare la picioarele Eminescului din faţa Ateneului Român, ar fi cerut iertare pentru concesiile făcute, nu cu gândul la favoruri, ci în virtutea unei utopii, pe care abia târziu şi-a controlat-o, şi ar fi zis, cu glasul său mare şi pătrunzător, că România şi scriitorii ei merită altă soartă decât aceea care li se oferă acum.

Ar fi fost vindicativ şi de neclintit, ca-n tinereţe. Şi ar fi tot repetat refrenul care i-a susţinut şi alintat întreaga viaţă:” Eu am ţinut socoteala tuturor corăbiilor lumii/ Paznic de far cu sprânceana mereu încruntată”. Odată cu moartea lui Bogza, noi, cei care i-am căutat şi sărutat cărarea, am învăţat, cu durere, cum începe sfârşitul.

DAN ALEXANDRU MUCENIC

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enter Captcha Here : *

Reload Image