De cum am intrat în defileul Oltului, parbrizul larg al Opelului Vivaro s-a izbit fără sunet de-o suprafaţă cenuşie şi apoasă, de care nu s-a putut desprinde până la Rahău. Chiar şi-acolo, cele mai multe ceasuri ale zilei şi noaptea întreagă le-am traversat asediaţi de ceaţă.
Pe când eram prin al doilea an de facultate şi începusem să scriu proză publicabilă (şi, uneori, publicată), visam la un volum de miniaturi, de schiţe aspre, care să se intituleze „Locuri cu ceaţă”. Asta şi pentru că Mirela locuia pe-atunci în bătrânul şi fermecătorul cartier Uranus, în apropierea cârciumii cu nume şi atmosferă de Montparnasse, „Motanul negru”, zonă a cărei demolare intempestivă a îndoliat sufletul bucureştenilor. Deseori ajungeam sau plecam de-acolo măntăluit de vălătuci ca de abur. Mă simţeam izolat de întreaga lumea, singur cu visele mele de-ndrăgostit.
A trecut o viaţă de-atunci. Dacă am fi avut un copil pe vremea aceea, acum ar fi fost trecut de 40 de ani.
Către ceasurile prânzului se topesc, pe-aici, negurile, dezvelind, în departe, şoseaua plină de TIR-uri şi câteva coame de deal. Stau în Country Club şi privesc prin geamurile înalte, din tavan până-n podea. Prin bucătărie trebăluiesc Vali şi Iustina, în preajma pastramei de căptrioară, a cârnaţilor de mistreţ, a iepurelui pus la fezandat, tăind ciupercile pentru Stroganoff-ul de diseară, udat cu şampanie brută.
În periemtrul aceluiaşi domeniu larg, bornat cu pâlcuri de mesteceni şi cu cireşi mult rămuroşi, în fabrica de marochinerie „Rapel”, cu produse răspândite în toată lumea, voi merge să aleg câte ceva şi pentru sufletele noastre, dintre servietele, borsetele, genţile de umăr, sacoşele de voiaj şi portofelele din piele aproape mătăsoasă, dar şi lemnoasă, ai zice, de bovine.
Vine şi Mirela de la Cluj, cu bote-mpodobite ca-n Ardeal şi cu câteva tapiserii pitice, de lână. Mâine porneşte spre Pianu (de Sus şi de Jos), pe urmele Legiunii a XIII-a Gemina, dar şi la marele târg de virşli – cârnaţi cu totul speciali, făcuţi din carne de oaie, de vită şi de porc, aşa cum numai aici şi prin zona Haţegului găseşti -, parte din ei urmând să aştepte spre a fi gustaţi, după afinata zonei, de sărbătorile iernii.
Lucrez din greu (dar şi cu greutate) la cărţi şi, când mă simt ostenit, deschid volumele de proză scurtă ce m-au însoţit aici, între Valea Sebeşului şi Mărginimea Sibiului, într-o pustietate în care eleganţa şi rafinamentul aflate „La Mesteceni” seamănă a Fată Morgană.
Şi Tolstoi (în „După bal”), şi Dostoievski (în „Micul erou”) povestesc de petrecerile ruseşti fastuoase de la jumătatea veacului al XIX-lea. Gândesc la faptul că marele Feodor s-a născut în anul când, la noi, Tudor Vladimirescu era sacrificat prin trădare.
Când şi când, mai ies să mă plimb prin curtea imensă, cucerit de goana continuă a doi câini frumoşi, Grandy şi Ricky, de alintătura pisicilor albe, negre şi vărgate, de ţinuta englezească celor 16 cai din manej, mişcându-se ca umbre graţioase pe sub perdeaua unei ceţe devenite translucide.
Dimineţi apăsate, chinuite de ceaţă. E timpul sucurilor aspre, naturale, şi al filtrului scurt, tare. Urmează ceaiul englezesc, obicei al casei. Muzică difuză, calmă. Sunt patru zile de când n-am deschis televizorul. De la Bucureşti primesc, din ceas în ceas, veşti despre mersul revistei şi, apoi, despre melancolicul Ursu care, deşi îngrijit şi plimbat de prieteni, scrânceşte adesea, simţindu-se, în lipsa noastră, un căţel părăsit.
Privit de pe o colină din apropiere, paradisul de „La Mesteceni” apare, prin pâclă, luminat ca-n poveştile de Sărbători, cu imensu-i brad împodobit, strălucitor, vizibil chiar din şosea. Pare să ascundă o taină liniştită, dulce ca clipa de reverie pe care ne-o mai strecurăm în suflete.
Măriuca, fata de numai doi ani a prietenului Constantin, stăpânul locului – având un sfert de veac trăit în România şi un altul în Anglia – însufleţeşte liniştea toropită, caldă şi atotstăpânitoare printre fructierele înalte şi pline, sticlele cu J&B sau cu tequilla şi plante cu frunze tărcate şi grase, înflorite ca vara.
Lucrez ore bune, fără a mă simţi, însă, pe deplin mulţumit. Întreprinderea pe care mi-am propus-o cere o trudă cumplită, resimţită, uneori, ca mai presus de tot mai puţinele-mi puteri. Dar, stând în plină noapte pe canapeaua măslinie, aproape de şemineul ce arămeşte o buturugă de brad, volatilizându-i răşina, îmi spun – cu ochii-n cei mereu veseli, optimişti, jucăuşi, biruitori, tandri, clipocind de viaţă arzândă – ai Mirelei – că vom izbândi.
Primul semn a şi apărut. În apropierea Sibiului, în livingul superbei vile a marelui artist Ion Tămâian (preşedintele filialei locale a U.A.P., dar şi cel mai prezent român la marile expoziţii internaţionale), apoi în atelierul său şi-n turnătoria de sticlă unde-şi zămisleşte minunile nepreţuite, desluşim bucuria maestrului de-a ilustra un nou volum al Mirelei, şi chiar de-a-i face coperta. Proiectul care se naşte e fascinant de-a dreptul: o carte comună. Două universuri fantaste intersectându-se şi luminându-se reciproc, prin tot ce au mai de preţ în linii, lumini şi simboluri. O decizie aiuritoare, provocatoare pentru martorul pâtimaş care sunt. Căutăm de îndată, prin preajmă, lucrări, forme, alegem unghiuri. Ion are acum două „personale” în străinătate – în Franţa şi-n Austria -, pregăteşte o expoziţie de grup la Sibiu şi-şi adună creaţiile pentru târgul din februarie viitor, de la Frankfurt, unde va fi unicul reprezentant al României.
Se plănuiesc lansări – la Bucureşti, Giurgiu, Sibiu, Cluj, poate şi Alba Iulia. În final, casa noastră, deja plină de imaginările vii şi transparente ale lui Ion Tămâian, mai primeşte în dar câteva globuri de sticlă, pictate în nuanţe nelumeşti.
Acasă. Înapoi în camerele devenite birouri neîncăpătoare, printre hârtii, proiecte, CD-uri, computere exploatate cu frenezie. E ceaţă şi la Bucureşti. Paradisul pare să alerge printre clăbucii de aer – de la Rahău la Pianu, de la Sibiu în Capitală.
Chiar dacă prezentul ne este complice, ne bate tot mai insistent gândul ca, încă în putere fiind, să ne-ntoarcem, cândva, definitiv, la Giurgiu. Oraşul acesta e ca o radă la care ne visăm acostarea – corăbii nebune de drum, dar având încă dor de larg şi curaj pentru a-l străbate.
Ni-l dorim, însă, mai deschis culturii decât acum, cu o mai trepidantă viaţă spirituală. Posibilităţi şi resurse există, dar ele se cuvin a fi potenţate de idei, de iniţiative spectaculoase, atrăgătoare, de imaginaţie viabilă.
Printre flori având culorile aprinse-n plină iarnă (încă neaşezată pe deplin), printre făpturi sticloase, culori desprinse din obiecte ciudate, într-o casă în care stăpânesc doar cărţile – citite şi scrise -, doi giurguveni visează, într-un capăt al Şoselei Viilor, la înseninarea unui Giurgiu creativ. Chiar dacă-i vremea ceţoasă. Iubirea poate înstăpâni soarele.