“La început te ignoră, apoi râd de tine, apoi se luptă cu tine, iar după asta, câştigi”, rezuma Mahatma Gandhi, într-o singură frază, mersul destinelor blestemate de genialitate. Şi condamnate la ea. De s-ar scula din morţi, marii scriitori şi-ar putea pune, pentru următorul deces, aceste rânduri pe piatra îngropăciunii, ca epitaf. Vieţile unor Eminescu, Creangă sau Caragiale sunt pe deplin ilustrate. Mai ales pentru că ele mai şi sunt, în mare, cunoscute de aproape toată lumea.
Dar de ce-i aşa opacă şi de rea contemporaneitatea cu aceia care nu pot şi nici nu vor să-i semene? De ce acest gen de reacţii, viscerale de-a dreptul? Să fie chinul la care-i supun cei din jur combustibil pentru rarii aleşi ai naturii?
Se pare că spaima care-l macină fără contenire şi în profunzime pe omul de rând e legată de ameninţările pe care le aşteaptă, tensionat, din partea viitorului. Teama de necunoscut este emblema sufletelor mici şi a minţilor debile, în banalitatea lor. Or, ceilalţi sunt prevestitorii zorilor de mâine, prefigurând un alt mod de a gândi, a simţi şi a acţiona. Cavaleri ai inevitabilei apocalipse, dacă e să fetişizăm. Semnul lor distinctiv e aşezat într-o singură şi aproximativă determinare: altfel. Ba, ei şli aniticpează felul în care se va materializa acest „altfel”: asemenea lor, asemenea produselor inteligenţelor supraproductive pe care le deţin. Mediocritatea nu suportă excepţia, tocmai pentru că marca ei este de a nu fi catalogată astfel.
Şi aşa se naşte războiul, pe viaţă şi pe moarte, dintre „astfel” şi „altfel”. În ofensivă sunt, mereu, la nivelul spectacolului cotidian, cei mulţi. Ei ştiu că cea mai puternică armă este indiferenţa şi încearcă, prin ea, să obţină o victorie rapidă şi decisivă. Dar neobişnuitul e dotat cu rezistenţă la marginalizare. (Nici nu se sinte bine, de atfel, în mijlocul gloatei.) Atunci, mulţimea apelează la ridiculizare, eficientă şi ea, fiind mult gustată de vulg şi stârnind aplauzele şi hohotele peluzelor, din toate stadioanele. În fine, se trece la lupta făţişă, toţi împotriva unuia. Demonul sugrumă unicitatea. Se aprind ruguri, se ascut ghilotine, se inventează cămăşile de forţă, plutoanele de execuţie şi asasinii plătiţi.
Dar adevărata, marea şi istorica izbândă, glorioasa revanşă sunt doar în puterea viitorului previzionat. Spinii crucii dau frunze de laur. Otrava se preschimbă în ambrozie. Iar totul slăveşte omeneasca şi promiscua moarte fizică. Închizând sub lespezi sărăcăcioase sau în gropi comune existenţe umile, exasperate.
Nimeni nu poate ghici verdisctul posterităţii. Şi chiar dacă l-ar intui cineva, poate această utopică satisfacţie să aline chinurile, nesomnul, crizele de identitate născute din zbaterea între contrarii a celui menit să trâmbiţeze, din cumplita-i singurătate, apropierea unei ere noi?
Toate aceste întrebări şi dileme ne vor îndemna spre literatura nonficţională – jurnale, memorii, corespondenţă. Căutăm, acolo, semne, cât de vagi, ale limpezirii neînţelesurilor. Dacă arta străluceşte între coperţi de carte, viaţa reală duhneşte din agende. Întâlnirea dintre ele a născut „Florile răului”.
Dan Alexandru Mucenic