Sinceritatea mânioasa a principelui Cantemir

                Mi-a căzut în mână, în urmă cu ceva vreme, un scurt comentariu al lui Dan C. Mihăescu cu privire la ultima ediţie, bilingvă, a cărţii al cărui titlu exact este „Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei”, scrisă de Dimitrie Cantemir (cunoscută la noi ca „Descriptio Moldaviae”), în traducerea şi sub îngrijirea marelui cărturar Dan Slusanschi, cel care ne-a mai oferit şi ultimele tălmăciri în româneşte ale „Iliadei”, „Odiseei” şi „Eneidei”. Am cumpărat, fără mari ezitări lucrarea – deşi, la o primă privire, preţul ei mi-a îngheţat nu doar sângele-n vene, ci şi orice brumă de entuziasm -, pe care am parcurs-o cu o dăruire şi cu o voluptate de care nu mă mai socoteam capabil la această vârstă.

Scrierea este ireal de parfumată, dar mărturisesc a fi redeschis, până acum, această carte arareori, şi-atunci numai din raţiuni didactice. (Între timp, la liceu nu se mai studiază, nici ea, şi nici măcar „Istoria hieroglifică”.)

Sinceritatea mânioasă a principelui ţâşneşte din fiecare pagină, plină de o dreptate pe care noi, cei de azi, se cuvine a i-o recunoaşte mai abitir decât contemporanii săi. Chiar dacă  vorbeşte despre „moldoveni”, el se referă, de fapt, în mod evident, la toţi românii.

Celebra carte de înţelepciune şi adevăr i-ar putea interesa foarte pe politicienii de azi, dacă ar avea bunul obicei de-a-şi mai arunca, din când în când, ochii şi pe alte litere tipărite decât acelea din gazetele în care se scrie, întruna, despre ei. (Cel mai adesea, cu amuzament. Alteori, din interes.) Dar iată ce-i îndeamna principele pe diriguitorii norodului:

„Mai cu rost fi-va pentru patria noastră să li se pună locuitorilor sub ochi, cu nevinovăţie, viciile care colcăie pe la ei, decât să fie înşelaţi cu blânda linguşire, astfel încât să creadă că bine le fac pe toate cele pe care întregul intins al lumii le mustră cu asprime”.

Pentru a căpăta voturile celor mulţi, candidaţii la dregătorii, în toate timpurile, şi-au lăudat alegătorii, spunându-le că ei sunt buni, muncitori, drepţi, curajoşi, inteligenţi, curaţi la suflet şi calzi la inimă. Au spus-o cu uşurătate, mituindu-şi compatrioţii cu vorbe de conjunctură, despre care ştiau că sunt doar închipuite şi n-au corespondent în realitate. Căci iată ce mai spune despre români, cu cinstită asprime, luminatul principe Cantemir: „În moravurile moldovenilor, în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, de abia mai găsim ceva ce-am putea lăuda pe merit.

Îngâmfarea şi trufia le sunt mamă şi soră. Le face mare plăcere să întindă lungi chefuri de la al şaşelea ceas al zilei şi până la cel de-al treilea din noapte, ba uneori chiar şi până la ziuă, şi să se înfunde îmbelşugat cu vin. Cumpătare la suflet nu cunosc nicicum: la noroc se umflă, la nenoroc îşi pierd curajul. La prima vedere, nimic nu li se pare greu: dacă apare însă cel mai mic neajuns, se tulbură şi nu ştiu ce hotărâre să mai ia. Nu numai că nu-s iubitori de carte, ci, aproape toţi, nici măcar n-o pot suferi”. Pas de-l contrazice!, oricâtă neplăcere ne-ar produce rândurile sale.

De dincolo de geamul ce ne separă de adevărata viaţă, dinspre zările Stănileştilor de pe Prut, pare a privi în urmă, plecând spre Moscova lui Petru cel Mare, un european erudit, îndrăzneţ până la cinism şi sincer până la insultă. Scârbit după două prea scurte domnii, şi-a luat soţia, pe Casandra (născută Cantacuzino, fiica domnitorului care i-a fost precursor lui Constantin Brâncoveanu, a adus porumbul în România şi a pus să fie tipărită prima Biblie (în chiar anul morţii sale, 1688), şi s-a îndreptat spre imensu-i domeniu de lângă Harkov, în calitate de principe serenissim al Rusiei, şi către cea dintâi recunoaştere, de către Academia din Berlin, a unui cărturar de la noi, la vârsta de doar 40 de ani. Iubitor de Moldova şi de neamul românesc, Dimitrie Cantemir nu s-a împăcat cu firea, purtarea şi moravurile conaţionalilor săi, preferându-le spiritul european.

Ceea ce şi noi ne-am cam îndemna, acum, a face, chiar fără tragere de inimă. Problema cea mare ne este, însă, alta – cea formulată în „Povestea vorbei” (deloc întâmplător la capitolul „Despre beţie iarăşi”) şi regăsibilă în „Levantul” lui Mircea Cărtărescu: „Dacă ne dai puterinţa, la ce chichirezi gâlceava?”.  Aceasta-i întrebarea, mereu făr’ de răspuns, ce ne macină, chiar dacă respectiva exprimare este atribuită – şi de Anton Pann, şi de Heliade Rădulescu – ţiganilor. Inteligenţa noastră proverbială ne-a determinat şi încă ne determină să preluăm, de pretutindeni, tot ceea ce se potriveşte mai bine spiritului nostru, dacă-i putem spune aşa.

 

Dan Alexandru Mucenic

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *